Traffic – Episodul 2 (Floakă și Tatiku)

Al doilea împroprietărit mobil a fost Floakă. Total neinteresant, de altfel, ca subiect de bârfă, pentru că în clipa în care s-a hotărât să-şi ia maşină  a dat şi examenul de carnet.

Floaka e genul care tace și le face; nu s-a consultat cu nimeni, aşa că băieţii s-au trezit cu el într-o zi că vine de la Craiova cu amândouă obiectele: un Espero verde, gata înmatriculat cu numele lui adevărat („de ce nu ţi-ai pus, bă, DJ-01-FLK?… ete de-aia, na, că-s om serios”) şi un plastic portocaliu conţinând moaca lui penală, eliberat de Poliţia Circulaţie.

La ideea lui Jean, i-au făcut cadou, de ziua lui, un carnet plastifiat, fals, pe care scria „Permis de conducere Macarale şi Poduri rulante”, cu menţiunea „inapt la sol”. Şi, evident, o macara de jucărie, de care era foarte mândru, că avea telecomandă…

*

A urmat Cezar. Orgolios cum e, nu putea rămâne mai prejos de colegul lui de pe malul Dunării, Popescu. Între cei doi există o permanentă dispută geografică şi culturală:

-  Şi zi aşa, Popescule, voi ăştia din Brăila sunteţi Munteni, nu?

- Băi, Cezare, Moldova începe de la Galaţi… Brăila e considerat a fi din Muntenia…

- Ohoho… mă scuzaţi, domnu’ Muntean… uitaţi că voi, răgăţenii din Brăila, vă mâncaţi de sub unghie şi veniţi la noi, la „moldoveni”, în Galaţi să munciţi şi să faceţi cumpărăturile…  Băăă, voi nici Selgros n-aveţi!

- Ei, da, ce să spun… da’ pe vremea lui Ceauşescu, când veneaţi la Brăila să luaţi mâncare, că-n Galaţi mureaţi de foame, eh? Cum era?…

Aşa că Cezar a dat lovitura: şi-a luat un Citroen C4, nou-nouţ…. să moară „răgăţenii” de invidie. Sigur, nici el nu avea carnet: două luni i-au condus maşina alţii, dar măcar nu i-a luat un an jumate, ca lui Popescu…

*

- Îl văzuşi pe Tatiku? Trecu pe lângă noi.

Jean şi Cristi se întorceau din oraş, cu maşina.

- Păi? De unde ştii că fu el? Îl văzuşi? Că eu nu văzui decât o Skoda Octavia bleumarin.

- Păi tocmai, că nu-l văzui, deci el era: nu ştii că ăsta aşa conduce, ascuns sub bord, de zici că-i maşina goală?

*

Uraganul vine de la Navarrone şi catastrofa de la Tatiku. Ca de obicei, cel mai „dinamită” dintre toţi s-a dovedit a fi tot micro-olteanul. Şi-a luat o Skoda mare cât casa poporului, din care el ocupa cam volumul unui piston, cu o grămadă de cai putere sub capotă; dar primul lui comentariu, după ce a venit cu ea pe şantier a fost:

-       Băi, dar şi când îmi iau un Audi RS, atunci să vezi!

Tatiku nu vede bine, asta se ştie; din acest motiv, ca să evite situaţiile când ar putea observa ceva din trafic, şi-a reglat scaunul pe poziţia cea mai joasă, cu spătarul dat pe spate: în acest fel poate să fie foarte atent la ciorile de pe reactor, la traficului aerian din zona Kogălniceanu sau să ştie foarte exact care este poziţia planetelor pe cer, noaptea.

Tatiku nu conduce – el merge cu maşina. Maşina e a lui, el se află în ea, pericole nu există, pentru că nu le vede. La prima venire Feteşti – Cernavoda şi-a invitat frumos colegii să-l însoţească, să le prezinte achiziţia. Băieţii au acceptat, bucuroşi să scape de coşmarul care-i ducea de obicei la şantier în fiecare dimineaţă…

Primul care a „debarcat” din maşină a fost Alin. Uşor ameţit, a venit glonţ în birou la Jean:

-       Bă, ăsta-i nebun. În viaţa mea nu mă mai urc în maşină cu el, să mor io!

-       Păi? râde Jean.

-       Păi dacă nu strigam noi la el, intra în vreo două autobuze… plus că sub 140 nu ştie să meargă…

Cezar e mai reţinut. Şi-a scuipat în sân şi a jurat că există un Dumnezeu în toate – altfel nu ajungeau sănătoşi la serviciu. Dar el măcar s-a ţinut de cuvânt: nu a mai călcat în Skoda, cu Tatiku la volan, o bună perioadă de timp.

Jean nu-l iartă, însă, când stă în dreapta:

-       Bă! Te pleznesc de nu te vezi! Cum poţi să conduci în halul ăsta?

-       Păi ce făcui?

-       Păi tu nu vezi că eşti pe contrasens, băi, tănănăule? Îl băgaşi pe ăla-n şanţ, săracu…

Undeva , în spate, oprit pe dreapta, un „bucureştean” oripilat făcea semne disperate înspre maşina lui Tatiku, în timp ce acesta îşi continua drumul, tot pe contrasens:

-       Lasă, băi, Jeane… Puţină adrenalină nu le strică: ce vrei, să adoarmă la volan? Eu încurajez vigilenţa, tu nu-ţi dai seama? L-am făcut mai atent pe ăla…

-       Poate-ţi încurajez două vigilenţe după ceafă… cu mine-n maşină nu te ţii de prostii de-astea..

-       Dă-l bă-n mă-sa de bucureştean…

Tatiku are două probleme la volan (restul sunt problemele celorlalţi, care trebuie să-l suporte): bucureştenii şi Logan-urile. Cu bucureştenii e indecisă treaba că „acum, bă, Jeane, e nasol: toată lumea are număr de leasing, de Bucureşti… nu-i mai recunoşti p-ăia adevăraţi”, însă cu Logan-urile… să ne scuzaţi…

Toată problema a-nceput de la un drum Craiova – Cernavodă, când un deştept cu un Logan l-a pocnit în spate… să te ţii blesteme oltenești… De-atunci nu mai suportă această marcă: fie furtună, vânt, ploi, camioane pe contrasens – zici că-i turbat dacă are vreun Logan în faţă: trebuie neapărat depăşit.

Sau:

-       De ce-i făcuşi, mă, ăluia, cu farurile? Nu era nici un radar…

-       Păi era Logan, nu văzuși?… lasă-l, bă să meargă regulamentar… ce dacă nu e radar?

Dacă sunteţi posesorul unui autoturism marca mai sus-menţionată şi sunteţi semnalizat „dublu-click” de o Skoda Octavia bleumarin, aparent fără şofer, vedeţi-vă liniştit de drum: nu e nici un radar. Este Tatiku, foarte supărat pe dumneavoastră.

Traffic (ne luăm mașină). Episodul 1 – Popescu

Popescu e pe capotă, bine-nțeles...

- Mamă, Jeane, dacă venea un camion acuma, din partea cealaltă, praf ne făcea!

Jean conduce liniștit, luând o curbă la 90 grade fără vizibilitate, printr-un sat montat haotic pe unul din drumurile județene ce fac legătura între Cernavoda și Brăila. E rândul lui să-l ducă pe Popescu acasă, și trebuie să îndure.

- Ceea ce spui tu e adevărat, confirmă molcolm Jean.

Popescu nu se lasă, și continuă:

- Îți dai seama, trecea cu remorca peste mașină, tocană se alegea din noi!

Jean nu mai confirmă vocal, dând în schimb muzica nițel mai tare. Popescu e vigilent:

- Ce nenorociți! Uită-te și tu, câte gropi! Păi dacă dăm într-una din astea, vin și ne ia de aici direct cu mașina de service!

Jean numără în gând oi. Și secunde. ”Cât o mai avea până tace?”. Popescu nu se lasă, și-și continuă misiunea de comentator pompe funebre:

- Uite! Uite-l, bă, p-ăla, Doamne, mânca-ți-aș… Cum merg, mă, ca idioții pe drum! Păi nu-l luai pe capotă, dacă nu erai atent, îl duceai franjuri acasă.. mai luam și bătaie de la familie!

Jean și-l dorește pe Popescu în această clipă pe capota mașinii, sau undeva în portbagaj, să nu-l mai audă. Din față se vede un TIR, gonind cuminte pe banda lui. Jean știe ce i se pregătește:

- Ia uite, ia uite!!!! Bă, idiotule, cu viteza asta prin sat? Jeane, intram sub roțile ăstuia, muci ne făceam!

Jean crede în karmă, și știe că într-o viață anterioară a fost calul lui Popescu, greșind flagrant față de acesta. Așa că îndură, murmurându-și în gând o mantră de calmare ”băga-ți-ai limba-n cur, Popescule, aum!!”

Mantra are efect; timp de trei minute Popescu tace. Ca să-și mai desfacă o bere, dar tace. Însă pauza se termină, așa că reîncepe. Întâi baleiază peisajul înconjurător, să-și mai găsească un subiect, focalizează niște cai aflați pe un câmp la doi kilometri, își reglează vocea, deschide gura și începe:

- Caii ăștia sunt cele mai mari pericole pe drumurile publice. Când am intrat în noaptea aia cu mașina-n calul ăla…

Jean nu mai suportă, își coboară brusc nivelul spiritual, trage pe dreapta și urlă total necreștinește:

- Popescule, taci! Dacă mai ai gânduri cu accidente, camioane, babe și cai, țineți-le pentru tine! Ai auzit?

Popescu zâmbește, mai trage un gât de bere și-i răspunde candid:

- Haide, bă, nu mai exagera și tu! Ce, nu e adevărat… dar uite, pentru tine, tac!

Jean e mulțumit, pornește mașina, dă muzica mai tare, gropile rulează liniștite pe sub ei, totul e fain. Jean începe să se gândească liniștit la ale lui, când aceeași voce suavă îl întrerupe:

- O pană ne-ar mai lipsi acum… ia uite cuiele alea aruncate acolea!

*

Primul care şi-a luat maşină a fost Popescu. N-avea carnet; şi-a dat seama că stă de câţiva ani pe şantier şi n-avea pus nici un ban deoparte. Aşa că a hotărât să plătească o rată la „ceva de valoare”, orice, numai să nu mai cheltuiască atâta… Sigur, nu era cea mai profitabilă investiţie, dar măcar se putea lăuda că are maşină.

Timp de un an şi jumătate, vestitul Logan roşu (Logout, cum îi spuneau băieţii) a fost condus de aproape toată lumea din firmă. Făcut poştă deci, în folosul tuturor: Popescu era fericit că-l transportă cineva cu maşina lui, iar şoferul de ocazie era bucuros că, după ce-l ducea pe proprietar la destinaţie, îi rămânea autovehicolul la dispoziție.

De obicei, şoferul lui era Cătălin, pe care-l căra oriunde avea treabă: acasă, în Cernavoda, la Brăila, în vacanţe la mare sau la munte. Popescu avea un obicei fix: îşi lua o bere, se aşeza în dreapta şoferului, dădea muzica la maxim (că doar nu avea numai maşină, ci şi casetofon, deh..) şi-ncepea să bată toba pe bord, foarte fericit. Şi mai făcea ceva: când se plictisea, dădea indicaţii şoferului.:

- Ia-o pe-acolo!!! Ia-o pe-acolo, dacă-ţi zic eu, n-auzi?!??

Cătălin, Popescu și Logan-ul se întorceau de la mare, gonind pe scurtăturile  alea ciudate, dintre Eforie şi Medgidia, pe unde – de obicei – nu circulă nimeni. Indicația decibelică a lui Popescu intervine în mijlocul câmpului; Cătăllin încearcă să-i explice omenește:

- Popescule, drumul ăla nu e bun, cine ştie unde ne duce..

Popescu, nimic:

-                Ba e bun, bă! Ia-o pe acolo… E mașina mea, așa că o iei pe unde îți zic eu!

-                Bine, Popescule, zice Cătălin, deocamdată calm, pe-acolo o luăm…

Nu a fost o surpriză faptul că s-au rătăcit; nu mai aveau nici benzină, nu era nimeni pe drum să-i îndrume… Au ajuns la un moment dat pe malul Canalului, pe lângă un Monument sinistru, făcut de Ceauşescu, de n-a auzit nimeni… interesant, ce să mai… Uite-aşa înveţi geografie cu Popescu…

La un moment dat, Cătălin oprește mașina, se dă jos, fumează două ţigări, una pentru el și alta de nervi, se uită la Popescu acuzator, și primește răspunsul tipic:

- Păi tu eşti de vină, că tu eşti şofer: de ce m-ai ascultat pe mine, în loc s-o iei pe unde ştiai?.

A fost una din dățile când Cătălin a vrut să-l bată, pe bune.

*

A doua „victimă” a fost Ţuţu – Carcalete, care avea dezavantajul „subordonării”: era inginerul lui Popescu, la AMC… Ce dacă el era din Craiova? Vrei, nu vrei, Ţuţule, mergi week-end de week-end acasă, cu Popescu. În fond, e frumos la Brăila.

*

Un an şi jumătate a stat omul nostru cu Logout fără carnet. Dar şi după ce a intrat în posesia lui, tot nu era bine: şi-a dat seama că nu-i place să conducă…

-                Jeane, treci să mă iei şi pe mine?

Jean se freacă la ochi, se scoală-n capul oaselor, cască, se uită la ceas: e 7 fără un sfert, dimineaţa. La telefon: Popescu, şeful de la AMC. Îl întreabă, deşi ştie răspunsul dinainte:

-                Păi n-ai, măi, maşină?

-                Am, Jeane, dar ştii că nu-mi place să conduc. Hai, treci şi pe la mine … Te-aştept în faţa blocului. În cât timp ajungi?

Domestice

NECIVILIZAŢI

-       Ai văzut, măi, dobitocul: a parcat să-şi ia nişte ţigări… 5 minute şi dup-aia a plecat! Şi, ca pentru el: ai dracu’ de necivilizaţi.

Cristi era furios de-a dreptul şi – în nevoia unei confirmări – i se adresa agresiv lui Jean, care mânca liniştit o felie de pâine cu o dulceaţă având o compoziţie indefinită.

-       Ar trebui să facem odată recensământul ăstora, comentă neperturbat Jean, desfăcând capacele şi mirosind toate borcanele înşirate pe masa din bucătărie. Apoi, pentru Cristi: dar ce, băi, a venit omul, a văzut loc liber, a parcat, şi-a luat ţigări şi-a plecat. Ce vrei mai mult?

-       Păi trebuia să ştie că ăsta-i loc de parcare pentru cei care stau pe-aici.

-       Scrie undeva? Auzi, ăsta-i de mure? Jean îşi pune nişte dulceaţă dintr-un borcan nou descoperit.

-       Da, e de mure… Păi nu scrie, dar trebuia să-şi dea seama. Moş necivilizat!

Cu zece minute în urmă, Jean şi Cristi, întorşi de la serviciu, încercau să parcheze (de fapt Cristi încerca, Jean stând ca observator-comentator în dreapta), când un nene le tăie calea ocupând singurul loc rămas disponibil. Cristi, înjurând şi boscorodind, lasă până la urmă maşina în stradă, metoda made in oltenia, atrăgându-şi ca de obicei observaţiile lui Jean:

-       Da’ de ce nu parchezi matale chiar pe mijlocul străzii?

-       Ba o să-mi cumpăr o bucată de stradă, na, să nu mai comentezi tu atâta.

-       Uite-te şi tu: mai ai un metru până la bordură. Auzi, la voi acolo la Craiova se fac nişte cursuri speciale pentru parcări oblice? Că şi Taticu tot în unghi o parchează p-a lui. Aveţi o problemă dacă parcaţi paralel cu bordura?

-       Da, mă, nu ştiu ce-are de parchez aşa aiurea. Habar n-am! recunoscu Cristi.

-       Evident: fenomene paranormale. E unul nou descoperit, numit „efectul Craiova”.

-       Hai acasă, până nu mă enervezi şi tu! închise discuţia Cristi.

*

În bucătărie, la masă, după ce termină de testat toate borcanele cu dulceaţă, şi după ce epuizară subiectul parcare – moş dobitoc – necivilizaţi,  Jean îl întreabă:

-       Eşti şi tu-n stare în seara asta să dai un film calumea pe HBO-ul ăla de-l ai? Ceva relexant, spumos, energizant, la nivelul tău de competenţă?

-       Nu mai am, bă, HBO, replică scurt Cristi.

-       Cum nu mai ai? Păi te decuplară deja?

-       Nu mă decuplară, dar eu am făcut cerere de-astă toamnă.

-       Lasă, măi, zise Jean, asta ştiu… te-ntreb dacă-l mai ai.

-       Îl mai am, dar mă deranjează că-l mai am.

Jean începu să râdă:

-       Eu zic să-i reclami… ocuparea abuzivă a unui canal TV în interiorul televizorului tău şi mai ales a cablului de reţea. Pe care tu l-ai cumpărat.

-       Da, măi… nu ştiu: eu le-am zis să mă decupleze, am făcut frumos şi cerere scrisă…

-       …. şi ei continuă să emită abuziv în televizorul tău. Jean scăpă linguriţa pe jos de-atâta râs: eu zic să-i dai în judecată! Ai naibii, şi-ăştia nişte necivilizaţi. S-a umplut lumea de ei!

ŢINEM POST

Jean ţine post. Sistematic, regulamentar, după schemele inventate de el, dar îl ţine. În general, când se găteşte, cei doi fac un joint-venture: unul ciorba şi-altul mâncarea. Treaba merge unsă până-ncepe postul. Când deja apar două seturi de oale, olicioare, polonice etc… Discuţiile sunt însă regulat identice de fiecare dată:

-       Ce-ai bă, iar ţii post?

-       Da, domnu’. Probleme? Sesizări? Propuneri?

-       Nu, răspunde sec Cristi. Şi-ăsta cât ţine?

-       Şapte săptămâni. Patruzecişinouă de zile.

-       Păi şi tu şapte săptămâni nu mai mănânci carne…

-       …lapte, brânză, ouă… da. Tot ceea ce este de origine animală. Şi Jean vine cu propunerea: nu vrei să ţii şi tu? Uite, gătesc eu.

-       Ba da. Jean se uită mirat la Cristi, care continuă: săptămâna asta ţin şi eu post. Nici nu m-ating de verdeţuri… ba nici brânză nu mănânc… uite: numai carne bag în mine.

*

Altă zi.

Jean caută un polonic să-şi pună o porţie de ciorbă de legume la încălzit. Pe aragaz tronează oala cu zeamă de pui, a lui Cristi, care fusese mai rapid, iar deasupra – polonicul buclucaş, îmbibat de zeamă şi grăsime. Jean îl ia şi-l spală bine, în vederea folosirii:

-       Băi, puteai şi tu să mă aştepţi pe mine să-mi pun mai întâi, şi-apoi să-l foloseşti tu la ciorba de pui. Acum mi l-ai spurcat şi trebuie să-l spăl înainte de folosire.

Cristi comentează înţelept:

-       Da… auzi, eu zic în astea şapte săptămâni de post să mănânci dincolo, la tine-n dormitor, sau într-o cameră izolată septic, eventual… că numai apropierea faţă de carne îţi poate dăuna. Ar trebui să existe o distanţă regulamentară faţă de mâncărurile interzise.

Şi continuă, în timp ce se aşează liniştit la masă şi-şi toarnă ciorba aburindă în farfurie:

-       Ba cred chiar că nici n-ar mai trebui să respiraţi în timpul postului… atmosfera e înţesată de emanaţii şi viruşi de carne!

*

… Se găteşte iarăși. În bucătărie e ca-n Sala Maşini, la montarea turbinei: fiecare spală, curăţă, dă prin răzătoare, caută oale. Jean e obsedat cu curăţenia, şi-nainte de a se apuca de orice treabă, spală vasele si face ordine pe „masa de montaj”. Acum era la faza de spălat. Problema e că sub chiuvetă se află şi găleata de gunoi.

Jean are un stil foarte zgomotos de a spăla vasele, stropind într-o veselie toate direcţiile. Nu de alta dar se grăbeşte: Cristi iar i-a luat-o înainte cu gătitul şi – unde adineauri era curat şi lucea – începea să răsară, încet-încet, un morman de resturi vegetale. La un moment dat, de sub chiuvetă apare capul lui Cristi:

-       Să ştii că m-am spălat pe cap ieri seară. Nu e neapărată nevoie să mă umpli iar de apă cu şampon de vase.

-       Ce vrei, mă? Aşa mă manifest eu. Şi tu ce cauţi acolo?

-       E, m-am rătăcit, na! Deşteptule, curăţ o ceapă. Unde vrei să mă duc? Şi pe tine ce te-a apucat spălatul taman acum?

-       Eu am venit primul la chiuvetă! replică nervos Jean. Puteai s-aştepţi. Apoi, uitându-se la aragazul lipit de chiuvetă:

-       Băi, ce naiba, ţi-am zis să nu mai pui oala cu apă la fiert pe ochiul dinspre partea chiuvetei.

-       Păi? se ridică mirat Cristi de sub chiuvetă. Ce-are?.

-       Păi are, că sar stropi de apă cu detergent taman în zeama care fierbe acolo. Şi iar beau ceai cu Pur Universal cu Balsam.

-       Doamne fereşte, se cruceşte Cristi. Bă, tu numai idei de-astea ai. Îţi mai vin multe?

-       Da, replică mândru Jean, terminând de spălat vasele. Hai, gata, te las să găteşti. Mă duc la mine-n cameră. M-anunţi tu când eşti gata.

Şi, în timp ce iese din bucătărie:

-       Dacă ai nevoie de un sfat, ceva…

-       Nu, mersi… mă descurc…

-       …o procedură… nu se lăsă Jean

-       N-am nevoie…

-       … sau de o autorizaţie, nu se lăsă Jean, ştii unde mă găseşti. Succes!

PEŞTELE

-       Nu mai veneai odată? E opt ! Crăp de foame.

-       Am adus pâinea. Ho, ca peştele se face repede.

-       Ce făcuși atâta?

-       Am inventat timpul.. Ce-ai, ma? N-auzi sa stai, ca-l fac repede ? Am avut treaba la servici.

Jean venise tarziu acasa, desi in ajun vorbisera ca seara o pun de-un peşte. Cristi facuse rost de niste stiuca, iar Jean se angajase sa o gateasca. Nu specificase insa ora. Cristi venise devreme acasa, curatase animalul, facuse mamaliga, in ideea ca Jean va fi la fel de operativ. Chestie care nu se intamplase.

In bucatarie era agitatie mare. Jean pregatise sosul (un sos formidabil, dupa parerea lui, care avea doua calitati esentiale – era unic in lume si deosebit de gustos) :

-       Băi, acest sos este inimitabil si iregustabil întrucât am pus în el nişte chestii care azi se aflau prin frigider, mâine nu vor mai fi, iar în acest moment le-am şi uitat. Habar n-am ce se află înăuntru.

-       Da, bine-nţeles. Cristi opera numeroase farfurii si cratiţe pe care le punea la locul lor sau de la locul lor in alte direcţii cu scop precis.

Jean căuta o metodă de relaxare şi işi puse o tuica. Deşi ştia raspunsul, îl intrebă – de dragul dialogului – pe Cristi :

-       Bei şi tu ?

Răspunsul veni logic şi sec :

-       Nu.

-       Şi nu te vei simţi frustrat ?

Şi mai sec :

-       Nu.

-       Sau neglijat ?

Cristi se lupta cu doua cratiţe care se incăpăţânau să nu intre una-ntr-alta :

-       Nu.

-       Ori poate oprimat ? Nu vei simţi că toata lumea e impotriva ta ? Jean deja işi bea linistit ţuica, privind relaxat din scaun cum Cristi se mişca brownian cu vesela prin bucatarie.

Operaţiunea cu cratiţele reuşise intr-un mod violent, iar acum li se căuta loc undeva în dulapul de jos :

-       Nu.

-       Nu te vei simti ca un copil caruia i se refuza in  mod deliberat drepturile ?

Acum farfuriile devenisera foarte dusmanoase  si Cristi le cauta si lor loc undeva in spatiu :

-       Nu.

-       Deci te vei simţi abandonat. Sau e o chestie deliberata, de genul « se abandonă sieşi lumii », deşi mai degraba tu ai abandonat lumea şi părerile ei…

Cristi se opri brusc, Jean tăcu, atomii ingheţară, vesela dispăru in cotloanele dulapului de bucătărie iar ochii i se oprira ficşi asupra lui Jean, care îl privea amuzat:

-       Bă !!! Tu faci odată peştele-ăla ?

MARTORII MEI

La prînz, între 12 şi 1, e pauză de masă. Cei doi merg acasă, împreună. În faţa aragazului desantează Cristi, pentru chestia aia nasoală cu ridicarea temperaturii la ciorbe şi mâncăruri, iar Jean dispare în camera lui, pentru 5 minute de gimnastică. Aplecare laterală, dreapta, stânga, respiraţie lentă… cineva bate la uşă. Cristi, mai aproape, deschide. Jean (aplecări pe spate – un exerciţiu din yoga, foarte eficient la coloană) aude fără să vrea:

-       (voce de femeie) Bună ziua! Putem să vă punem o întrebare? Cristi, care este un politicos şi oarecum timid în timpul liber (nazist e numai la slujbă sau când șofează), face greşeala şi răspunde cu fatalul:

-       Da!

-       Dumneavoastră credeţi că este bine să facem bine?

Jean se opreşte. Toate organele lui interne freamătă, ascultând continuarea:

-       Da, desigur. (Cristi face greşeala să continue): Dacă şi ceilalţi ar înţelege acest lucru, normal că toată lumea ar trebui să facă bine.

Jean deja vrea să rupă uşa: „stai să vezi ce le fac”. Dar mai aşteaptă, controlându-și uraganul, până să intervină:

-       Asta spunem şi noi. (se simte că femeia e satisfăcută: peştele se zbate în plasa ei). Dumneavoastră aţi citit Biblia?

Jean rupe uşa. Cristi e fericit. Se întoarce jumătate către vijelia pe două picioare, şi cu cealaltă jumătate le spune bucuros celor două femei care aşteptau:

-                 Cred că despre Biblie cel mai bine discutaţi cu dânsul.

Jean face un gest „de-aici preiau eu”, iar Cristi dispare din peisaj, la cratiţele lui. În uşa apartamentului, Jean, cu mâinile în şold, gata de bătaie, le studiază pe cele două mogâldeţe zâmbăreţe, cu o Biblie deschisă în mâini. Apoi le aruncă scurt:

-       Doamnă, noi suntem creştini-ortodocşi. Violenţi!

-       Şi credeţi că o simplă discuţie vă va schimba credinţa?

-       Nu! Tocmai de-aia! (pe un ton mai calm, privind la Biblie şi la broşura colorată de dedesubt) Dumneavoastră de unde sunteţi? De la adventişti?

Una din doamne e oripilată:

-       Nu!

-       Aha. (Jean se gândeşte oţâră) De la martorii lu’ iehova?

Doamna e fericită:

-       Da!

Jean e şi mai fericit:

-       Perfect! P-ăştia-i ştiu cel mai bine. Doamnă dragă, vă rog să nu mă faceţi să devin nepoliticos. Pentru că nu vreau. Nu ne interesează!

Doamna e fericită că a scăpat uşor, zâmbeşte, mulţumeşte pentru atenţie, se retrage; Jean, desumflat, închide uşa, total nesatisfăcut. „Băi, eram obişnuit cu de-ăştia mai  insistenţi… slabă organizaţie au aici, în Cernavoda”. Se duce la Cristi:

-       Trebuia să le zic ca suntem Ingineri Şefi. Erau cam nepregătite…

Apoi continuă, zâmbind:

-       Acu’, scuză-mă: poate vroiai să te-nscrii la ăştia, iar eu v-am întrerupt discuţia filosofică…

-       Nu, bă. Cristi pune ciorba-n farfurii și explică: am acasă Biblii câte vrei.

-       Da, dar n-ai de-astea cu poze colorate.

-       Nu, de-astea n-am. Recunosc.

Jean îşi pune şi el o farfurie, taie pâinea şi râde:

-       Auzi, dacă vreodată ai câteva milioane de dat aiurea, instantaneu mă suni. Am şi eu o sectă: Martorii Mei. Îţi prezint bahavad-gita, biblia şi coranul, în 3 lecţii scurte, cu poze, să pricepi şi tu…

-       N-am nevoie să pricep. Taie niște pâine.

-       Nu-i nimic, ideea e să mă asculți, și să dai banu’. Eu, în plus însă, dau şi tricouri cu mine.

Şi, satisfăcut, mai mult pentru el:

-       La asta nu s-au gândit babele alea… Câtă fasole mănânci?

Traffic [ne luam masina]

- Îl văzuşi pe Tatiku? Trecu pe lângă noi.

Jean şi Cristi se întorceau din oraş, cu maşina. Jean întreabă:

- Păi? De unde ştii că fu el? Îl văzuşi? Că eu nu văzui decât o Skoda Octavia bleumarin.

- Păi tocmai, că nu-l văzui, deci el era: nu ştii că ăsta aşa conduce, ascuns sub bord, de zici că-i maşina goală?

*

Primul care şi-a luat maşină a fost Popescu. Nu avea carnet; dar şi-a dat seama că stă de câţiva ani pe şantier şi n-a pus nici un ban deoparte. Aşa că a hotărât să plătească o rată la „ceva de valoare”, orice, numai să nu mai cheltuiască atâta… Sigur, nu era cea mai profitabilă investiţie, dar măcar se putea lăuda că are maşină.

Timp de un an şi jumătate, vestitul Logan roşu (Logout, cum îi spuneau băieţii) a fost condus de aproape toată lumea din firmă. „Făcut poştă”, cum s-ar spune, dar în folosul tuturor: Popescu era fericit că-l transportă şi pe el cineva cu maşina „lui”, iar şoferul de ocazie era bucuros că, după ce-l ducea pe proprietar la destinaţie, îi rămânea autovehicolul, la discreţie.

Interesant era când trebuia să plece acasă, la Brăila. De obicei, şoferul lui era Cătălin, pe care-l căra oriunde avea treabă: acasă, în Cernavoda, la Brăila, în vacanţe la mare sau la munte. Avea un obicei fix: îşi lua o bere, se aşeza în dreapta şoferului, dădea muzica la maxim (că doar nu avea numai maşină, ci şi casetofon, deh..) şi-ncepea să bată sarabanda pe bord, foarte fericit. Şi mai făcea ceva: când se plictisea, dădea indicaţii şoferului. Evident, proaste. De câteva ori era să-i pună maşina-n cap Cătălin şi să-l lase acolo:

- Băi, Jeane, mă-ntorceam cu Popescu de la mare… Ştii tu scurtăturile  alea ciudate, dintre Eforie şi Medgidia, de nu e nici dracu pe-acolo? Ei bine, eram la o intersecţie, în mijlocul câmpului, când începe Popescu să urle la mine: „ia-o pe-acolo!!! Ia-o pe-acolo, dacă-ţi zic eu, n-auzi?!??” Încerc eu să-i explic că nu e bun drumul ăla, că cine ştie unde ne duce.. el nimic! Că cică e maşina lui (auzi argument la el) şi că s-o luăm pe-acolo… Bine, Popescule, zic eu, pe-acolo o luăm… Bine-nţeles că ne-am rătăcit; nu mai aveam nici benzină, nu era nimeni pe drum să ne îndrume… Am ajuns la un moment dat pe malul Canalului, am văzut nu ştiu ce Monument făcut de Ceauşescu, de n-a auzit nimeni… interesant, ce să mai… mi-era o frică de mă căcam pe mine: dacă se termina benzina, cu elicopterul ne luau de-acolo… Uite-aşa înveţi geografie cu Popescu… Şi culmea ştii care e?!? M-am dat jos la un moment dat, să fumez două ţigări, că nu mai puteam de nervi… Şi Popescu –auzi la el – ştii ce-mi zice? Că „păi tu eşti de vină, că tu eşti şofer: de ce m-ai ascultat pe mine, în loc s-o iei ăe unde ştiai?”. Am vrut să-l bat atunci, pe bune…

A doua „victimă” a fost Ţuţu – Carcalete, care avea dezavantajul „subordonării”: era inginerul lui Popescu, la AMC… Ce dacă el era din Craiova? Vrei, nu vrei, Ţuţule, mergi week-end de week-end acasă, cu Popescu. În fond, e frumos la Brăila.

Un an şi jumătate a stat omul nostru cu Logout fără carnet. Dar şi după ce a intrat în posesia lui, tot nu era bine: şi-a dat seama că nu-i place să conducă…

-       Ţuţu, treci să mă iei şi pe mine? (Ţuţu e cam toată lumea din firmă, apelativ dat de Jean şi suportat tot de el)

Jean se freacă la ochi, se scoală-n capul oaselor, cască, se uită la ceas: e 7 fără un sfert, dimineaţa. La telefon: Popescu, şeful de la AMC. Îl întreabă, deşi ştie răspunsul dinainte:

-       Păi n-ai, măi, maşină?

-       Am, Ţuţu, dar ştii că nu-mi place să conduc. Hai, treci şi pe la mine … Te-aştept în faţa blocului. În cât timp ajungi?

*

Al doilea împroprietărit mobil a fost Floakă. Total neinteresant, de altfel, ca subiect de bârfă, pentru că în clipa în care s-a hotărât să-şi ia maşină  a dat şi examenul de carnet. Aşa că băieţii s-au trezit cu el într-o zi că vine de la Craiova cu amândouă obiectele: un Espero verde, gata înmatriculat cu numele lui adevărat („de ce nu ţi-ai pus, bă, DJ-01-FLK?… ete de-aia, na, că-s om serios”) şi un plastic portocaliu conţinând moaca lui penală, eliberat de Poliţia Circulaţie. Doar colegii i-au făcut cadou, de ziua lui, un carnet plastifiat, fals, pe care scria „Permis de conducere Macarale şi Poduri rulante”, cu menţiunea „inapt la sol”. Şi, evident, o macara de jucărie, de care era foarte mândru, că avea telecomandă…

*

A urmat Cezar. Orgolios cum e, nu putea rămâne mai prejos de colegul lui de pe malul Dunării, Popescu. Între cei doi există o permanentă dispută geografică şi culturală:

-  Şi zi aşa, Popescule, voi ăştia din Brăila sunteţi Munteni, nu?

- Băi, Cezare, Moldova începe de la Galaţi… Brăila e considerat a fi din Muntenia…

- Ohoho… mă scuzaţi, domnu’ Muntean… uitaţi că voi, răgăţenii din Brăila, vă mâncaţi de sub unghie şi veniţi la noi, la „moldoveni”, în Galaţi să munciţi şi să faceţi cumpărăturile…  Băăă, voi nici Selgros n-aveţi!

- Ei, da, ce să spun… dar nu mai ţii minte, pe vremea lui Ceauşescu, când veneaţi la Brăila să vă luaţi mâncare, că-n Galaţi mureaţi de foame…

Aşa că Cezar a dat lovitura: şi-a luat un Citroen C4, nou-nouţ…. să moară „răgăţenii” de invidie. Sigur, nici el nu avea carnet: două luni i-au condus maşina alţii, dar măcar nu i-a luat un an jumate, ca lui Popescu…

*

Uraganul vine de la Navarrone şi catastrofa de la Tatiku. Ca de obicei, cel mai „dinamită” dintre toţi s-a dovedit a fi tot micro-olteanul nostru. Şi-a luat o Skoda mare cât casa poporului, din care el ocupa cam volumul unui piston, cu o grămadă de cai putere sub capotă; dar primul lui gând după ce a venit cu ea pe şantier a fost:

-       Băi, dar şi când îmi iau un Audi RS, atunci să vezi!

Tatiku nu vede bine, asta se ştie; din acest motiv, ca să evite situaţiile când ar putea observa ceva din trafic, şi-a reglat scaunul pe poziţia cea mai joasă, cu spătarul dat pe spate: în acest fel poate să fie foarte atent la ciorile de pe reactor, la traficului aerian din zona Kogălniceanu sau să ştie foarte exact care este poziţia planetelor pe cer, noaptea.

Tatiku nu conduce – el merge cu maşina. Maşina e a lui, el se află în ea, pericole nu există, pentru că nu le vede. La prima venire Feteşti – Cernavoda şi-a invitat frumos colegii să-l însoţească, să le prezinte achiziţia. Băieţii au acceptat, bucuroşi să scape de coşmarul care-i ducea de obicei la şantier în fiecare dimineaţă…

Primul care a „debarcat” din maşină a fost Alin. Uşor ameţit, a venit glonţ în birou la Jean:

-       Bă, ăsta-i nebun. În viaţa mea nu mă mai urc în maşină cu el, să mor io!

-       Păi? râde Jean.

-       Păi dacă nu strigam noi la el, intra în vreo două autobuze… plus că sub 140 nu ştie să meargă…

Cezar e mai reţinut. Şi-a scuipat în sân şi a jurat că există un Dumnezeu în toate – altfel nu ajungeau sănătoşi la serviciu. Dar el măcar s-a ţinut de cuvânt: nu a mai călcat în Skoda, cu Tatiku la volan, o bună perioadă de timp.

Jean nu-l iartă, însă, când stă în dreapta:

-       Bă! Te pleznesc de nu te vezi! Cum poţi să conduci în halul ăsta?

-       Păi ce făcui?

-       Păi tu nu vezi că eşti pe contrasens, băi, tănănăule? Îl băgaşi pe ăla-n şanţ, săracu…

Undeva , în spate, oprit pe dreapta, un „bucureştean” oripilat făcea semne disperate înspre maşina lui Tatiku, în timp ce acesta îşi continua drumul, tot pe contrasens:

-       Lasă, băi, Jeane… Puţină adrenalină nu le strică: ce vrei, să adoarmă la volan? Eu încurajez vigilenţa, tu nu-ţi dai seama? L-am făcut mai atent pe ăla…

-       Poate-ţi încurajez două vigilenţe după ceafă… cu mine-n maşină nu te ţii de prostii de-astea..

-       Dă-l bă-n mă-sa de bucureştean…

Tatiku are două probleme la volan (restul sunt problemele celorlalţi, care trebuie să-l suporte): bucureştenii şi Logan-urile. Cu bucureştenii e indecisă treaba că „acum, bă, Jeane, e nasol: toată lumea are număr de leasing, de Bucureşti… nu-i mai recunoşti p-ăia adevăraţi”, însă cu Logan-urile… să ne scuzaţi…

Toată problema a-nceput de la un drum Craiova – Cernavodă, când un deştept cu un Logan l-a pocnit în spate… să te ţii înjurături… De-atunci nu le mai suportă: fie furtună, vânt, ploi, camioane pe contrasens – zici că-i turbat dacă are vreun Logan în faţă: trebuie neapărat depăşit.

Sau:

-       De ce făcuşi, mă, cu farurile? Nu era nici un radar…

-       Păi ăla era Logan… lasă-l, bă să meargă regulamentar… ce dacă nu e radar?

Dacă sunteţi posesorul unui autoturism marca mai sus-menţionată şi sunteţi semnalizat „dublu-click” de o Skoda Octavia bleumarin, aparent fără şofer, vedeţi-vă liniştit de drum: nu e nici un radar. Este Tatiku, foarte supărat pe Dumneavoastră.

*

Prima maşină a lui Costi a fost un Peugeot 309, producţie 1991, cumpărat de la Jean, care avea de plătit nişte datorii şi-a trebuit să-l vândă.

Pe Costi nu-l vezi niciodată nervos. Decât la fotbal, dar nu se pune: toţi băieţii se comportă acolo ca nişte puţoi de 5 ani ieşiţi în curtea blocului să facă gălăgie. Nefiind nervos, a aşteptat docil până ce Ancuţa, nevastă-sa, şi-a luat carnet. A urmat apoi perioada de „cantonament”, în care singurele vorbe ce le scotea erau „Ancuţa, tu vrei s-ajungem mâine”, privind cu un singur ochi la acul vitezometrului… după care adormea la loc, liniştit. Dar ştia el de ce aşteptase cu atâta răbdare momentul în care Ancuţa să poată prelua fără probleme controlul volanului: păi cine mergea acum liniştit la o bere, cu băieţii, în Cernavoda sau în altă parte, fără să-i pese? „Am şofer, băi, am şofer…”

Dar problema lui Costi şi a Ancuţei nu este nici maşina, nici condusul ei, ci are altă natură. Şi un nume: Dorel.

Când se merge la Craiova, oltenii se cuplează între ei „care mergi, bă, week-endul ăsta acasă, că m-aş lipi şi io”. Iar Dorel este „cuplajul” lor. Cât de cârcotaş este la serviciu, la fel şi-n maşină: mai rău ca o muiere. Stă acolo, pe bancheta din spate şi comentează. Ba-n plus e şi fatalist. Dacă-i pui o basma în cap şi-l trimiţi la biserică, ar putea să se facă bocitoare profesionistă.

Întâmplarea face ca la întoarcerea dintr-un week-end prelungit, în timp ce rulau liniştiţi spre Cernavoda, să primească un telefon de la Popescu, şeful lui, care-l ia la beştelit cu o lucrare la nişte pompe, unde nişte băieţi de-ai lui încurcaseră aparatele-ntre ele, şi le conexaseră greşit:

-       Băi, parcă-s blestemat: plecai şi io o singură dată mai devreme, le lăsai scris, le lăsai schema… şi ăştia legară LS-urile invers! Nu, sunt blestemat sigur…

Ancuţa şi Costi mai întâi râd, apoi îl lasă-n pace, să-şi rumege liniştit nerealizările muncitorilor. Pe la Piteşti, înainte de autostradă, o manevră bruscă a unuia c-un Renault din faţă, Constantin dă-n frâne, maşina patinează spre dreapta, TIR-ul din spate forţează ABS-urile şi se propteşte la 3 milimetri de Peugeot-ul oltenilor, şi – evident – de moaca îngheţată de spaimă a lui Dorel, înfipt electrizat cu capul în lunetă:

-       Băi, aşa ceva nu se poate! Eu v-am zis că-s blestemat… Ce să mai… Sunt blestemat sigur… Nu mai ajung la Feteşti astăzi… vă zic io!

Cum chestia cu „ne-ajunsul la Feteşti” îi cam implica şi pe ceilalţi doi participanţi la drum, Ancuţa se repezi-n el:

-       Dorele, taci din gură, că ne certăm.

O perioadă, Dorel tace mâlc, autoflagelându-se doar în gând. Asta până la următorul eveniment rutier, când un copil de-ăsta tembel sare-n faţa maşinii. Constantin dă iar în frâne, copilul scapă, Peugeot-ul derapează iar Dorel se porneşte din nou:

- Gata! Sunt un om blestemat, ce mai… întâi Popescu, cu telefonul ăla – în viaţa mea n-am păţit aşa o ruşine, apoi TIR-ul de era să ne facă praf, acum asta… pe mine m-a blestemat cineva: vă spun eu sigur că nu ajung teafăr la Feteşti.

De data asta, Ancuţa se propteşte cu privirea-n el şi-i aruncă:

-       Dorele, dacă mai scoţi o vorbă, te dai jos din maşină şi chiar nu mai ajungi în seara asta la Feteşti! Îţi spun eu şi mai sigur!

*

Dorel şi-a luat şi el, târziu de tot, maşină. O lună de zile înainte, însă, i-a-nebunit pe toţi din firmă cu ce model să-şi ia el. Fiecare avea câte o chichiţă. Dar sigur-sigur urma să fie pe motorină, că deh:

-       Băi, Jeane, e mai simplu cu motorina, ştii: se găseşte peste tot, costă mai puţin… îmi fac şi eu plinul, mai fac un drum, ies mai ieftin… Nu ştii, repet: nu ştii ce-o să fie mâine. Ne-or da ăştia pe alte şantiere, nu ne-or da… e bine să pui rău-n faţă.

Alteori era visător:

-       Când ajung cu maşina la mine-acasă, la Şopârliţa, păi tu-ţi dai seama, Jeane? Că e eveniment: acolo dacă-s 2, hai să zic 3 maşini în tot satul. Bag maşina-n curte, strâng tot neamu’ şi-apoi zic: tată, ia adu vadra aia de vin! Şi-acolo, pe loc, cu găleata de vin pe maşină, îi fac botezul!

După vreo lună nu se hotărâse încă. Treburile păreau şi mai încâlcite acuma, că aflase atâtea amănunte despre ce trebuie să aibă şi să facă o maşină. Un singur lucru era clar: trebuia să aibă aer condiţionat. Era dovada clară a prosperităţii şi realizării profesionale. Un an încununat de succes:

- Băi, la cât am muncit p-acilea, măcar aer condiţionat să am în maşină!

Şi-a luat până la urmă o supernova verde, de la un coleg de la beneficiar.

Cu muzică.

Cu aer condiţionat.

Şi pe benzină.

*

-       Există, cu siguranţă, un Regulament de Circulaţie scos special pentru zona Oltenia, nu? se miră cu voce tare Jean, dându-se jos din maşina lui Cristi, şi admirând poziţia impecabilă de parcare a vehicolului, care stătea de-a curmezişul străzii. Sincer, nu credeam că o maşină atât de mică poate bloca un drum atât de lat.

-       Ce-are, mă? fu curios Cristi.

-       Păi uită-te, băi, şi tu: ai 20 de centimetri la roata din faţă şi juma’ de metru la aia din spate, distanţa faţă de bordură.

-       Lasă, mă, n-are-a face… Dă-i în mă-sa de cernavodeni… să-nveţe să circule, şi dup-aia parchez şi io calumea.

-       Băi, dar şi tu şi Tatiku aveţi aceeaşi boală: vă doare-n cur că mai există şi alte maşini pe lumea asta. P-ăla-l înţeleg, că-i ameţit şi habar n-are nici de existenţa lui; în plus, nu vede… Dar tu?

Jean, sesizând insensibilitatea lui Cristi, nu se lasă:

-       Auzi, mă… la voi, la Craiova, după ce vă dă carnetul de conducere, vi se asigură şi un lot, o parcelă pentru parcare, nu?

*

Cristi are boală pe tot ce înseamnă Cernavoda: de la locuitori, primar, popă şi până la cei care conduc maşinile. El nu este nici rasist şi nici xenofob; din acest motiv nu face nici o discriminare  în ceea ce priveşte aprecierea celor care se întâmplă să se afle în trafic odată cu el: sunt cu toţii nişte dobitoci. Fără excepţie.

-       Uite şi pe boul ăla!

-       Da, zice calm Jean, te rog să-l scuzi că se află şi el în trafic odată cu tine, pe şoseaua care – se ştie – se află în proprietatea ta…

Cristi râde, în timp ce depăşeşte pe contrasens, traversând şi linia dublă continuă; Jean îşi urmează firul logic al monologului:

- Eu chiar nu înţeleg de ce nu au inventat ăştia nişte semafoare speciale pentru olteni: între anumite ore, să fiţi numai voi pe drumurile publice. Sau să fi pus afişe cu „Atenţie: Olteni! Circulaţia interzisă între orele 7.30-9.30 şi 17.30 – 19.00”… sau, în general „circulaţia interzisă”…

*

Ultimii care şi-au luat maşini noi au fost Jean şi cu Cristi. Cristi a ştiut de la bun-început ce maşină vrea să-şi ia.

-       … îmi iau maşină nemţească, băi… Skoda Oktavia…

-       E cehească.

-       Lasă, bă, că ştiu eu… e nemţească, tu n-auzi?

A stat liniştit o lună, ascuns în biroul lui, şi-a făcut toate calculele, a analizat toate ofertele, apoi a mers la Constanţa şi a semnat contractul. La-nceput de Ianuarie, a intrat în posesie: argintiu-metalizată, toate dotările posibile, benzină… „nu-mi iau eu, băi, pe motorină”… jenţi metalice… Skoda Oktavia Elegance.

Cu Jean a fost problemă. După ce s-a sucit vreo 2 luni de zile cu „îmi iau maşină… sigur îmi iau…”, de ziua lui, pe 1 Februarie s-a hotărât: ca să nu mai amâne evenimentul, şi-a trimis maşina de servici la Oneşti, lui Alin, care-avea o lucrare p-acolo.

-       Lasă, că el are mai multă nevoie de ea decât mine…

Dar motivul era altul: ştia că dacă nu-şi forţează singur mâna, în veci nu mai cumpără una nouă.

Problema cu lipsa maşinii fiind rezolvată, urma episodul 2: posesia.

La un moment dat, toată lumea se plictisise de noua boală a lui Jean. Într-un interval de maxim 3 zile, toţi prietenii lui primeau un mail sau un telefon în care erau anunţaţi că-şi ia sigur modelul cutare. Absolut sigur! Skoda, Volkswagen, Suzuki, Toyota, Renault… La un moment dat, se hotărâse pe Logan, dar Tatiku s-a jurat că-l reneagă dacă-l prinde…

Cezar a fost singurul care presimţea adevărul:

-       Băi băieţi, ascultaţi-mă pe mine: Jean nu-şi ia nici de-aia nici de-ailaltă… Dacă nu ne trezim noi într-o dimineaţă cu cine ştie ce model dement, să nu-mi ziceţi mie Cezar.

Şi-aşa a fost: s-a sculat într-o dimineaţă Jean cu pata pusă, a intrat pe site, l-a văzut, a sunat la reprezentanţă „da, avem una singură, pe stoc, cea din fotografie…” , a plecat la Bucureşti şi-n două zile a apărut la şantier cu un Peugeot 207 nou-nouţ, strălucitor şi … portocaliu.

*

Jean şi Cristi se-ntorc într-o seară de la mare. Sunt cu Peugeot-ul portocaliu, „OZN”-ul lui Jean. Cristi, în dreapta, se tot joacă cu geamul electric:

-       Ia uite, băă… îmi prinse degetul! şi-şi retrage speriat arătătorul, gesticulând demonstrativ către Jean. Apoi continuă „verificările”, băgând şi scoţând alternativ degetul pe fereastră, în timp ce o deschidea şi o închidea.

Apoi dădu verdictul tehnic:

-       Păi, băi… a mea are protecţie: dacă pun degetul, nu mai pot ridica geamul; se blochează automat.

-       Exact aceasta este şi diferenţa esenţială între nemţi şi francezi, continuă doct Jean. Francezii nu s-au gândit niciodată că cineva – unul de-al lor, în speţă – şi-ar putea prinde degetul în geam în timp ce-l ridică… Dar nemţii s-au gândit: probabil ştiu ei de ce…

Cristi râde şi nu mai comentează, lăsând geamul în pace. Ajunşi la Cernavoda, în faţa blocului, Cristi se dă jos din maşină şi-i aruncă lui Jean:

-       Degeaba. Nu-mi plăcu cum condusăşi.

-       Păi?

-       Păi nu-mi plăcu şi gata. Nu corespunzi în seara asta.

Jean se enervează:

-       Bă, tu nici în dreapta nu ştii să stai, da’ faci comentarii…

pe soseaua fetesti-cernavoda, cipi si galu

Vine trafo, bine-mi pare!

jean si alin, vara 2002

Era prin 2003. Vara. Stanciu (Alin) taman ce trecuse de la Inginerie la Producţie, sub aripa ocrotitoare dar dură a lui Cristi, şi era proaspăt Şef de Lucrare la Bara Capsulată, când pică bomba: „vine T03-ul!”.

Vestea nu era o «bombă» prin noutatea ei, ci prin gradul de pregătire pe care-l implica. Se ştia demult că trebuie să vină, dar se lăsase aşteptat cam de multişor. Acest T03 era un transformator de servicii bloc, o măgăoaie de vreo sută de tone, care de vreo săptămână tot plecase de la Electroputere, din Craiova, şi nu mai ajungea.

In fatidica zi, însă, Cristi tocmai ce se hotărâse că el îşi bagă picioarele şi nu-l mai aşteaptă, „n-o veni ăla taman azi”, şi plecase cu maşina la Constanţa, pentru revizie. Şi cum se întâmplă de obicei pe acest pământ în zona Energo, pe la ora 11: alarmă generală! Sosea animalul. Venise agale, adus pe un transportor special olandez cu multe-multe roţi, iar acum aştepta cuminte, suspendat în macaraua specială de 150 tone (adusă de la Constanţa), să fie descărcat în curtea Unităţii 2, zona transformatorilor de putere.

„Unde e Energo, să vină Energo…!”

Evenimentul fiind de o importanţă aproape istorică, Jean – care mai era şi Inginer de Sistem pe transformatori – venise şi el în instalaţie să asiste la moşirea pruncului. Alin, lasat mostenitor ca sef-montaj de catre Cristi, făcea feţe-feţe: habar n-avea cum se descarcă şi se pune pe poziţie un ditamai transformatorul. Jean – nici el. Singurul care cunoştea problema – că mai practicase sportul ăsta – era Cristi, momentan absent cu desăvârşire. Jean avea avantajul că era reprezentantul Ingineriei, aşa că toată măgăreaţa pica pe Alin.

Ca de obicei când apar lucrări la Energo – mai ales care se vor a fi rezolvate de urgenţă – nu se găsesc nici oameni de ajuns şi nici sculele potrivite. Alin înroşise telefonul cu Cristi: „ce oameni iau?… de care gaşă-mi trebuie? … să iau 2 trifoare? Şi de unde?” (fac o mica paranteza: triforu’ este un dispozitiv manual de tractare-ancorare, tire-forte în original dar trifor pe şantier). Din cercetarea nuanţelor si culorilor afisate de moaca lui Alin, Jean îşi cam dădea seama că mesajul lui Cristi era scurt, clar şi concis: „nu ştiu, băi, Aline, descurcă-te că de-aia te-am lăsat şef”. Când obrazul i se lumină în gri-închis-metalizat-negru, Alin declară:

-                 Îmi bag în el şi de  telefon, şi de transformator şi de gaşă… să-l descarce p-ăsta cine-o ştii… Şi apoi, nervos: pe unde-or umbla ăştia ai mei, mă? Danieeeleee! Mă duc după Daniel!

Când începuse uraganul, Alin dăduse ordinul de împrăştiere la oameni: „tu du-te şi caută gaşe… de 70, de 120, ce găseşti, habar n-am… Daniele, fă-mi rost de nişte trifoare… nu ştiu, de care-or fi… bă, tu du-te şi caută-l pe nea cutare de la ANM să-mi dea nu ştiu ce sculă…” aşa că după circa un sfert de oră, lângă transformator nu se mai aflau decât el, Jean… şi Sukno, superintendent-ul de la beneficiar, un croato-italian destul de antipatic, foarte fascist, care nu înghiţea pe Energo şi făcea tot posibilul să o şi arate cu fiecare ocazie. Iar ocazia venise; victimile erau sigure, aşa că deocamdată privea pasiv la mişcările browniene ale lui Alin.

Care Alin, însă, din victimă sigură devenea brusc evadatul principal. Jean se schimbă şi el la faţă, dându-şi seama că tocmai ce urma să rămână singur cu Sukno la locul faptei.

-                 Alineee! Unde te duci?

-                 Stai aici! Mă duc după Daniel. Apoi caut nişte traverse; de unde paştele mă-sii le iau şi p-alea, nu ştiu…Mă-ntorc repede. Se răsuci pe călcâie şi-n trei secunde dispăru.

Jean respiră adânc de câteva ori. Privi fix la transformatorul care se bălăngănea în macara, aşteptând să i se întâmple ceva. Privi cu coada ochiului la Sukno. Aştepta întrebările ca pe o ghilotină. Sukno se uită şi el la transformator, apoi se uită în jur –nici ţipenie de om de la Energo – apoi privi spre Jean: cu cămaşă, pantaloni de doc, cască albă, mapă în mână, Jean nu era tocmai personajul la care să ţipi că nu pune mâna să descarce transformatorul ăla odată. Totuşi, încercă să-şi facă numărul:

-                 Domnulu! Unde este ominii? Ce face Energo? Sukno vorbea multe limbi, şi pe toate prost. Se încăpăţâna să vorbească româneşte, deşi nimeni nu i-o cerea si tot nimeni nu-l înţelegea.

Jean îşi luă în serios rolul de unic reprezentant al firmei pe frontul cu transformatorul:

-                 S-au dus să mai aducă scule şi materiale, pentru măsuri suplimentare de siguranţă, îi răspunse apăsat Jean, deşi sincer n-avea idee unde erau plecaţi oamenii, când vor veni şi mai ales cu ce-o să vină. Apoi trebuie să aducă traversele. Vor apare în 5 minute.

Urlatul este o metoda terapeutica foarte recomandata in cazul in care habar nu ai ce sa faci. Asa ca Jean incepu si el sa urle, in limba engleza, catre Sukno :

- They will be here in maximum five minutes! Jean ştia că pe străini îi calmezi oleacă dacă le vorbeşti în engleză, aşa că profită de singurul avantaj pe care-l avea în momentul respectiv.

Sukno se mai domoli. După un sfert de oră, la faţa locului, aceleaşi 3 personaje continuau să se uite unul la altul: Jean, Sukno şi transformatorul. Colac peste pupăză, apare şi Voiculescu, reprezentantul Ingineriei beneficiarului, curios şi el să vadă tehnologia de descărcare şi punere pe poziţie a unui transformator TTUS ONAN ONAF 24/10,5/6,3 kV, 60/30/30 MVA, fabricaţie românească:

-                 Îl puneţi întâi pe traverse şi după aceea îl trageţi, sau îl montaţi direct pe roţi?

Jean habar n-avea, dar inventa: în viaţa lui nu descărcase un transformator, şi era convins că nimeni de-acolo nu ştie, aşa că se hotărî să rişte:

-                 Da, îl punem pe traverse, răspunse sigur pe el. Îi montăm acolo roţile, apoi cu două gaşe de 120, din oţel, îl tractăm până la intersecţie, unde iar îl ridicăm şi-i schimbăm direcţia de mers.

Cum Sukno, disperat, plecase între timp, din lipsă de „combatanţi” cu care să se certe şi cărora să le dea indicaţii, Jean abera în linişte tehnologii neconvenţionale privitoare la descărcarea transformatorului, încercând să-şi imagineze cum ar face el dacă ar fi la o adică. Fie că şi-a dat seama că Jean aberează, fie că nu mai avea întrebări de pus, Voiculescu mai stătu cinci minute privind gânditor, văzu că nu se întâmplă nimic, după care plecă în treaba lui.

Jean rămase singur, în sfârşit, cu minunea tehnicii autohtone. Ce contează că slăbise 2 kg, era bine: trecuse proba, firma fusese reprezentată politic cu succes. Îşi imagină tot felul de înjurături pentru Alin, Cristi şi întreaga Producţie că-l lăsaseră singur acolo, îşi zise „lasă, că dau ei o bere diseară”, după care plecă şi el, descărcându-se nervos pe pietrişul dimprejur.

*

După ceva timp, a apărut şi Alin. S-a liniştit brusc, sesizand lipsa lui Sukno acolo; au venit, apoi, unul câte unul şi oamenii, fiecare cu ce găsise prin instalaţie, au ancorat transformatorul şi aşa l-au lăsat. Venea pauza de prânz.

*

Pe poziţie l-au pus mult mai târziu. Peste câteva zile, pentru că orice operaţiune care porneşte în trombă („e urgenţăăăă!”) se termină ultima. Berea au baut-o oricum, in seara acea, ca si in serile ce au urmat.

Vizin

sedinta de dimineata

-        Ce faceţi, bă, acilea?

Jean rămăsese interzis în faţa biroului Producţie, unde asistă la o scenă imposibilă pentru ora 7.30 dimineaţa. Floakă zace întins, cu spatele pe-un birou, în timp ce Tatiku e lângă el, în picioare, meşterindu-i ceva la ochi.

-        Ne pregătim de şedinţă.

Floakă se scoală rapid, clipeşte de câteva ori spre Jean, Tatiku se aşează ca un pacient cuminte pe locul şi în poziţia ocupate anterior de Floakă şi urmează negativul aceleiaşi scene.

Operaţiunea se desfăşurase extrem de rapid, dar eficient, după un ritual ce părea bine însuşit de cei doi. La terminarea ei, Floakă îl priveşte atent pe Jean şi-i arată demonstrativ un micuţ recipient de plastic:

-        Vizin. Se scrie „Visine”, că-i cu vişine şi merge după vişinată. Prietenul şedinţelor de dimineaţă. Cum vrei să mergem  la Dinică în halul ăsta?

În dimineţile „de după”, Floakă avea nişte ochi cât curul de maimuţă, atât ca dimensiuni cât şi ca nuanţă coloristică. Tatiku, cel puţin, avea oricând o faţă de ziceai ca s-a născut obosit şi o conjunctivită ce nu-l părăsea deloc. Dacă mai şi băuse cu o seară înainte, puteai să juri c-a bocit toată noaptea.

-        Păi eu venisem să vă iau la o cafea, să ne dregem.

-        Păi da, comentează Tatiku, dar noi trebuie să ne „dregem” şi la ochi, că dacă ne prinde Dinică aşa ne aleargă toată ziua prin instalaţie… ne face el să ne revenim.

Floakă se apropie de Jean, îl privi galeş câteva secunde şi-apoi îi declară:

-        Uite ce ochi frumoşi am. Nu-ţi vine să mă iei în braţe, să mă săruţi tandru şi să nu-mi mai dai drumul toată viaţa?

-        Desigur, râse Jean. În timp ce tu-mi murmuri bahic „te iubesc” cu o respiraţie  vegetală, proaspătă, de struguri sau de hamei…

Tatiku îi întrerupse grăbit:

-        Floakă, lăsaţi dracu prostile astea şi hai odată la Dinică. Vezi tu scene tandre acolo. Cum arăt?

Cei doi se mai privesc odată ca două blonde-n toaletă, şi se declară satisfăcuţi:

-        Eşti limpede ca un izvor.

-        Şi tu la fel.

-        Pui mic!

-        Vaco!

-        Haide.

-        Haide.

Si-asa, aruncat, in timpul turbo-iesirii din birou:

-        Jeane, ne vedem la cafea, „după”!

Linistea si vag miros de trascau statut mai ramasera o clipa impreuna cu Jean in biroul golit brusc de cei doi.

Inginerii rock’n'roll

-           Bă, tu când o să termini cu tâmpeniile astea? O să ţi se urce vreodată mintea aia la cap?…

-           Dar ce-am făcut, vere? îl întrerupse Tatiku, care continuă pe un ton şi mai vehement: ia uite, bă, la ei… ce-aveţi, vere cu mine?

-           Băi Tatikule, tu să taci: acum vorbesc eu! urlă Jean la el… tot tu eşti ăla ofuscatu, în loc să stai cu coada-ntre picioare. Tu crezi că eu am aşa, chef, să mă alerge Poliţia din Feteşti că ai tu fumuri de rocker?

Apoi continuă, mai calm:

-           Măi, tâmpitule, ia la cunoştinţă faptul că nu mai ai 18 ani să-ţi laşi părul lung şi să te-alergi cu jandarmii prin Craiova… aici e şantier, da? Şi dacă chiar ai chef, fă-o singur, şi nu ne mai băga pe noi… nu mi-a făcut nicio plăcere incidentul de-aseară, şi nici nu vreau să-l mai repet. Stanciu, cel puţin, e foc şi pară pe tine…

-           Păi ştiu, bă, vere, dar…

-           Măăă! Taci şi nu mă mai înterupe. Pe scurt: gata cu rockăreala, că te bat şi io şi Floakă şi Stanciu…

-           Băi, Jeane, continuă miorlăit de data asta Tatiku, eu aşa fac la băutură: mi se pune pata şi gata, vere, nu mai raţionez… cel puţin când văd poliţişti mi se pune aşa o ceaţă-n faţa ochilor… nu ştiu ce am… şi Herra, căţeaua mea, tot aşa am dresat-o: când venea poliţia la uşă, la Craiova, că aveam muzica dată la maxim pe la 4 dimineaţa, o puneam Herra! Poliţia! Şo pă el! Şi când se repedea aia-n uşă, se căra patrula de la mine.

Tatiku înceăpuse să râdă, lui Jean simţea că îi piere violenţa necesară în astfel de situaţii, aşa că singura soluţie era să-l dea afară pe ăla micu din birou:

-           Dispari!

Apoi se duse glonţ la Stanciu:

-           Băi, Aline, ăla-i tâmpit, dar eu zic să nu-l lăsăm aşa: hai să plătim şi noi o parte din amendă.

-           Da, mă, nicio problemă, dar eu nu mai vorbesc cu el.

-           Bine, bine… hai, bagă banu-ncoace, că mai vedem.

*

Cu o seară-nainte, prin Ianuarie, mare chef la Feteşti. Ori fusasă Sfântu Ion, ori găsiseră ei alt pretext, cert e că-n apartament la Tatiku şi Floakă se adunaseră o gaşcă de ingineri veniţi cu noaptea-n cap prin şantier după sărbători… restul, grosul, încă nu sosiseră de pe la revelioane.

În bucătărie, Stanciu şi Floakă făceau recensământul la sticlele aduse de-acasă după sărbători iete, ăsta-i zaibăr de la Corabia, ia gustă… mamă, vere, tare… stai să vezi ce vin are ăsta micu, de la Moţăţei: arde! … în timp ce în cameră la Tatiku se aranja muzica, se făceau playlist-uri, iar Mărin şi Jean îndurau probele audio pe care Cirikli le făcea cu sistemul lui audio ţ+1 de şi-l adusese de-acasă, de la Craiova.

-           Ia ascultă, vere-acilea…

-           Ce-i asta bă?!? întrebă Jean, îngrozit…

-           Cradle Of Filth… uite, am şi videoclipul pe monitor… fi atent ce tare e.

Jean urmări consternat timp de-un minut defilarea de cadavre, schelete şi sânge, după care se enervă:

-           Bă, tu numai de-astea cu monştri ai? Am venit să ne distrăm, nu să ne pregătim de invazia alliens.

Tatiku era neatent:

-           Uite, uite ce mişto e faza asta: o vezi pe gagica aia plină de sânge? Mamă, ce bună e..

-           Te pleznesc! Acum! Pune şi tu ceva să pârâie duşumeaua…

Stanciu băgă capul pe uşă:

-           Ce-aţi păţit, fetelor? Pe cine tăiaţi? Băi, Jeane, nu-l mai lăsa pe Cocoşel să pună muzică de-asta Ia-mă, Doamne, stinge-mi neamu, că murim acilea … Auzi, caută şi tu ceva Căpitane de judeţ, un Enceanu, un Mâţu-Stoian…aşa, mai de draga-nenii…

După primele 2-3 sticle de vin şi Mărioară de la Gorj, erau toţi în cameră, duduind şi chiuind pe sârba oltenească. Stanciu îi arăta lui Jean paşii corecţi (ca la Corabia, de la unchi-miu o ştiu p-asta, fii atent acilea…) iar Floakă şi Tatiku se învârteau-elice, ţinându-se din când în când de braţ cu Mărin, care mai scăpa, aleator, cu mult noroc, din încrengătură.

Pe Placebo au descoperit că merg la fel de bine paşii de sârbă abia la zaibărul lu Tatiku.. tot atunci au realizat că la Within Temptation sau Lacrimosa se pretează mult mai exact hora de mână… din cauza asta, rămăseseră numai ei trei – Tatiku, Jean şi Mărin – în cameră, oarecum vociferând dinamic, în timp ce Stanciu şi Floakă se retrăseseră, înţelept, în bucătărie, pentru al doilea recensământ.

Când evenimentele erau în toi, iar Tatiku exersa soliditatea podelii cu călcâiul, se auziră bătăile în uşă…

-           Cine-o fi, vere? se duse Floakă să vadă.

-           Bună seara! Plutonier Major xxx, Poliţia Feteşti!

-           Bună seara, făcu, politic, Floakă… Poftiţi…

-           Ne scuzaţi, se-nmuie jandarmul, intrând cu colegul lui… Floakă închise uşa după ei, Stanciu se prinse de manevră şi-l luă pe unul din ei în bucătărie, în timp ce Floakă şi cu Jean îl luară pe-al doilea, la o discuţie, în cameră…

Întâmplarea face ca tocmai atunci pe Tatiku să-l sune gagică-sa; neatent la evenimente, îşi luă papucii, telefonul, şi ieşi pe hol, să discute…

Stanciu, în bucătărie, intră direct în subiect, cu artileria grea:

-           Ia, măi, nene, un pahar de vin, că nu suntem criminali: avem şi noi o sărbătoare-n seara asta.. om fi exagerat şi noi niţel…

Jandarmul se-nmuie bine, îşi scoase chipiul şi luă paharul în mână, în timp ce-n camera cealaltă, Floakă şi Jean îi explicau acelaşi lucru gradatului numărul doi.

-           Măi, oameni buni, zice ăla, eu vă-nţeleg: aveţi şi voi o petrecere… dar fiţi şi voi mai precauţi pe viitor, că-n bloc mai sunt şi nebuni din ăştia de vă denunţă din orice… şi noi avem datoria să venim…

-           Da, domnule, făcu Floakă înţelegător, noi vă respectăm şi-nţeleg perfect… şi noi, uite, suntem ingineri, şi datoria este mai presus de orice; când trebuie să facem o treabă, o facem şi nu comentăm… acum poate că am exagerat şi noi puţin, dar a fost o greşeală şi vrem să o reparăm: nu vreţi să mergem puţin dincolo, să ciocniţi un pahar cu noi, că avem o sărbătorire…

Ghinionul făcu să se potrivească momentul de pace cu terminarea convorbirii lui Tatiku… care intră val-vârtej şi urlă la primul jandarm pe care-l văzu:

-           De ce-aţi intrat la mine-n casă?

Până să apuce Floakă să-i facă semn, zurliu continuă:

-           Aveţi mandat? În mod normal, trebuia să staţi la uşă şi să-mi cereţi actele. Dacă nu vă deschideam, era dreptul meu.

Stanciu duse disperat mână la frunte, Floakă îl privi cu duioşie pe Tatiku, Jean se gândea să-l pocnească direct, în timp ce jandarmii se ridicară cu calm, îşi puseră şepcile, salutară respectuos şi plecară.

-           Tu nu eşti normal la cap! Ce te-pucă? îl luă Jean…

-           Tocmai ce  rezolvarăm treaba, şi te băgaşi tu, moţ… continuă Floakă

-           Ce treabă? Tatiku era indignat: ce, băi, vere, voi nu văzurăţi? A intrat încălţat la mine-n cameră!…

Stanciu, fiert, îşi făcu cruce, luă la repezeală haina, se uită la Jean şi atâta zise:

-           Mergi? Că io aici nu mai stau un minut!

-           Merg.

În timp ce coborau scările blocului, Tatiku tot nu se lăsase şi ţipa după ei:

- Staţi, bă, să vedeţi: no să-mi facă nimic! Nici n-am buletin de Feteşti!

*

A doua zi, prin şantier, cu capul plecat, Tatiku le povestea celorlalţi cum a fost nevoit să se ducă la secţie, cu tot cu Floakă, care picase vinovat pe motiv de coleg de apartament, şi acu trebuia să plătească o amendă de vreo două milioane… cam cât avansul lui pe luna in curs..

*

- Care-o fi idiotul ăla de ne-a reclamat? Păi dacă pun mâna pe el, nu mai pupă zile libere cât o avea el zile-n şantierul ăsta… Auzi la el: şi-a găsit exact petrecerea la care erau toţi şefii lui!

A fost ultima oară când cineva din bloc a mai reclamat ceva la poliţie în timpul chefurilor inginerilor de la Feteşti.

Cum se face o lucrare (poveste cu întreruperi)

 

A fost odată ca niciodată…

În prima zi se duc vreo doi directori mari şi câţiva şefi de departamente la întâlnirea cu beneficiarul lucrării. (Nu contează câţi şefi sunt, cu cât mai mulţi, cu atât mai bine, că se dau mese – ideea e ca niciunul din membrii delegaţiei să nu participe la realizarea lucrării vreodată). Fiecare dintre ei inţelege şi îşi notează altceva în agendă (asta pentru că toţi ştiu bine, chiar foarte bine engleză, şi nu este nevoie de un translator unitar la şedinţă). Totul se termina cu o beţie la finalul căreia se uită şi ultimul amănunt important de reţinut până atunci.

 

*

 

-          Jiene, pleci, bă, la Călăraşi?

-          Păi ce-ai?

-          Păi iete, vorbii cu Dinică: avem nevoie urgentă de un şef de lucrare.

-          Păi ce se face acolo?

-          Păi nu ştiu. Vezi tu.

 

*

 

     A doua zi, directorul pe care al cărui şantier a picat beleaua cu realizarea lucrării îl cheama pe cel desemnat ca responsabil cu execuţia, îi umple capul cu tot felul de date despre amplasamentul operatiunii (adică judeţul ; mai mult « ştie Costică, şoferul, că io n-am fost atent »), despre ce crede el despre beneficiar (“vezi că ăla mare şi roscat cred ca-i o mare jigodie”), iar la întrebările insistente şi neimportante ale celui care va executa (« când incepem lucrarea », « în ce constă execuţia », « ce materiale am nevoie », « câţi oameni » şi alte prostii), îi raspunde părinteşte că « vezi tu acolo, dragă », şi îi da numerele de telefon (extrem de importante !) ale celorlalţi participanţi la şedinţă, rugandu-l sa se informeze de la ei, « că eu nu am timp acuma, dragă ». Şeful de lucrare iese năucit din şedinţa cu directorul, dă telefoane la ceilalţi participanti la şedinţă (pe care ii enervează), află de la fiecare altceva, iar fiecare altceva se bate cap în cap cu ceilalţi altceva, realizează în final că nimic din ce-l interesa nu a putut să afle, se stresează până dă în pragul unei mici crize, îi trece, trimite un gând plăcut directorului şi firmei pe care o reprezintă, se uită la ceas « mai sunt 7 ore jumătate şi plec acasă unde mă-mbat şi vad eu ce-o fi mâine », după care nu mai face nimic în ziua respectivă.

 

*

 

Cu două zile în urmă, în birou la Dinică, unde se pune de obicei ţara la cale de către cei doi :

-          Auzi, bă, n-ai pe vreunu la tine, la Inginerie, mai dezgheţat, şi care să mai ştie şi ceva engleză ?

-          Ba am… care-i treaba ?

-          Ne pică o lucrare pe cap, la Călăraşi : se face o fabrică de sticlă cu nişte evrei, francezi sau nu ştiu ce mama mă-si.

-          Păi şi cei patru muşchetari ai tăi… ?

-          Eeee… talente pe ei : Floakă s-ar fi dus, dar are nu ştiu ce tamburi de cablu urgent de tras, Stanciu, cum îl ştii – ăsta măcar a declarat sincer că nu vrea, Tatiku e puturos şi n-ar ieşi pentru nimic în lume din găoace, iar Cezar mi-a înşirat atâtea argumente despre cât de indispensabil e el aici de mă doare capul… oricum, nu ştie engleză…

-          Păi deh… dacă îi ţii sub aripioară, ca o cloşcă… acu na !

-          Hai, zi-mi repede, pe care mi-l dai ? Că mi-l ceru directorul, adineauri.

-          Păi simplu : pe Jianu.

-          Păi pe el nu-l întrebi mai întâi ?

-          Nu, că dacă-i dau timp de gândire, păţesc ce-ai păţit tu cu ai tăi : în loc să-l numeşti direct pe unul din ei, ai procedat democratic…

-          Hai, lasă filosofeala şi du-te şi vorbeşte cu Jianu.

 

*

A treia zi, directorul îl cheamă pe şeful de lucrare, absolut convins ca acesta este deja echipat cu toate datele de care are nevoie, şi îi spune pe un ton marţial dar părintesc « tinere, ai la dispoziţie toate sculele şi materialele necesare, oamenii sunt pregătiţi, plecati acolo cu o maşina care va sta tot timpul la dispoziţia ta ».

 

A patra zi, tânărul dar încrezătorul şef de lucrare merge la punctul de lucru, are o discuţie cu beneficiarul din care reiese clar că habar nu are ce caută el acolo ; beneficiarul – amabil, că de-aia e străin şi beneficiar – îi mai explică odată ce le explicase deja şefilor lui (care nu vor veni niciodata la lucrare), după care acelaşi beneficiar – şi mai amabil – îi pune întrebările cheie : « ai adus documentele, materialele şi sculele de care am vorbit ? ». Cum cu tânărul şef de lucrare nu vorbise – şi acest lucru e de netagaduit, încercând sa-şi disimuleze uşorul sentiment de nervozitate, bunul nostru beneficiar îi spune despre ce anume discutase el cu şefii lui la ultima şedinţă. Tânărul nostru şef de lucrare se apucă sa dea telefoane la cei care participaseră la acea şedinţă, punându-le aceleaşi întrebări pe care i le pusese beneficiarul. Fiecare şef sunat – foarte enervat, de data aceasta, de impertinenta individului care tocmai azi se găsise să plece la acea lucrare şi să pună întrebări – îi spune cam acelaşi lucru : « eu am inţeles altceva. Lasă că rezolvăm noi ». Tânărul şef de lucrare îi spune bunului beneficiar că « totul se va rezolva », beneficiarul zâmbeşte din nou, îşi dau mâna şi fiecare pleaca la treaba lui. Tânărul nostru – întrucât oricum nu avea treabă – pleacă acasă cu maşina pe care (cu mândrie se gândea) i-o pusese la dispoziţie directorul.

 

*

 

- Băi, Jeane…

- Ia zi, Jiene.

- Bă, bă, voi sunteţi nebuni? Unde m-aţi trimis? Tu ştii ce face directorul cu mine?

- Îmi dau seama. Aşa e el: tâmpit. Când e-n încurcătură urlă la angajaţi.

- Păi şi-acum vrea să-mi ia şi maşina… eu cu ce mai ajung acolo?

- Stai să-l sun pe Dinică.

 

*

 

A cincea zi, directorul îl trimite la lucrare pe tânărul şef de lucrare, după care îi ia maşina, că avea nevoie urgentă de ea, dând vina pe celălalt şofer, care refuza să îi asculte ordinele privitoare la utilizarea celeilalte masini la treaba respectiva şi « o să-i arăt eu lui cine e director ». Cum tânărul şef de lucrare este convins de obrăznicia şi impertinenţa celuilalt şofer, îi oferă cu mărinimie directorului său maşina cu care trebuia sa-şi care materialele, sculele şi oamenii.

 

A şasea zi, directorul îl cheama la el pe tânărul şef de lucrare, şi foarte grăbit şi nervos (sunaseră ceilalţi şefi participanţi la şedinţă) îl intreabă « de ce nu a inceput lucrarea, de ce oamenii nu au sculele şi materialele necesare, de ce nu sunt pregatite toate documentele », că el i-a pus de toate la dispozitie şi nu are timp de prostiile tututuror.

 

Deja se pregăteşte prima sancţionare.

 

*

- Băi, ce porcărie!

- Auzi, eu tot n-am înţeles: de ce a picat lucrarea din Călăraşi? Ne stătea rău cu nişte bani în buzunar?

- Păi dacă nu s-a ocupat nimeni de la Bucureşti… au reziliat ăia contractul. Proiectarea noastră doarme, ca de obicei, pe ea; era în sarcina noastră să închiriem motostivuitoare şi alte utiliaje şi nu le-am închiriat… Tu crezi că o lucrare se face aşa, simplu: îl trimiţi pe Jianu şi gata! Topometrist n-au trimis, ehh… mă şi mir că ne-au suportat ăia atâta timp.

Jean râde:

-          Mă duc să mă iau puţin de Jianu… de ce-ai sabotat, bă, lucrarea?

-          Lasă-l, că şi-aşa directorul, ca să-şi scoată pârleala, l-a scos pe el vinovat…

-          Oricum, Jianu s-a jurat că nu-i mai trebuie Producţie cât o trăi el pe pământul ăsta…

Capra

- Ingineria: Jean.

- Auzi, mami, voi măsuraţi ţeava în mililitri?

Pauză.

- Alo, Jean? Mai eşti?

- Pe mă-ta; sigur că mai sunt… cum să măsurăm ţeava în mililitri?!?

- Ba pe mă-ta, că-i mai grasă. Tu n-auzi c-aşa scrie aici?

- Vin acu’.

Închide. Se ridică, iese de la Inginerie, străbate vâjâind coridorul ce desparte (sau uneşte) cele două compartimente, a doua uşă, Contabilitate, intră:

- Te mânâncă! Ce vrei?

- Uite, Jeane, aici: pozat ţeavă doi ţoli jumate, cantitate 57, unitate de măsură: mililitri. Mî-lî. Inginerii tăi dragi de la producţie au scris asta. Cum adică au montat 57 mililitri??

- Metri liniari, capro! Offf… Mă doare inima…

- Las’ că-ţi trece… pe tine mereu te doare inima când auzi de problemele mele. Păi şi nu puteaţi să scrieţi şi voi simplu, metri, mî?

- Nu! Se foloseşte ml, metri liniari, pentru a nu se confunda cu mp, metri pătraţi, sau mc,metri cubi.

- Ce deştept eşti tu, măi…!

- Şi am şi muşchi!

- Oh, daaa! (Jean îi face concurenţă lui Tatiku pentru reclame la biscuiţi)

- Şi mai am şi altceva…

- Ai, mamă, ai… las că aia vedem diseară…

- Vino-ncoa să te pup.

- Nu!… Jeane!…(fugind prin birou) ştii că mă enervează să mă pupi aici… şi taman ce mi-am dat cu ruj.

- Tocmai de-aia! Jean o prinde, o pupă şi-o lasă fără ruj, ca de obicei: delicios!

- Măgarule!

- Capro!

- Mă-ta!

- Mă-ta! Acum plec, că am treabă şi nu stau să visez mililitri, ca alţii.

Un capsator zboară şi se izbeşte de uşa pe care tocmai Jean o-nchide în viteză. Pe partea cealaltă, din fericire: ştie că nu e de glumit cu Capra.

*

S-au cunoscut în August 2003. Jean era deja de un an jumate pe şantier, iar ea, o tătăroaică proaspăt absolventă de facultate ce venise să-şi facă formele de angajare la Energo.

Jean taman ce picase din instalaţie, şi, în drum spre biroul lui Cristi, se proţăpise în holul central al firmei, certându-se sau dând indicaţii unui maistru ce se nimerise pe-acolo. Văzând noua apariţie din secretariat, exageră puţin tonul explicaţiilor tehnice, ridicând vocea şi încercând, de asemenea, să peioreze cât mai elevat cu putinţă. Ea ridică privirea din hârtii, văzu ţanţoşul inginer cu cască albă pe cap, gândi hmm… încă un cocoş fudul, sau altceva ce nu vom afla niciodata, şi-şi văzu mai departe de completat formularele pentru angajare.

Primul care-l luă în primire fu Stanciu:

- Prospături.

- Ce prospături?

- N-o văzuşi pe-aia nouă, de veni azi?

- Care, mă, bruneta de era-n secretariat? Păi ce, se angajează la noi?

- Aha, aia, da.. vine la Contabilitate. E bunicică, o studiai io. I se văd şi chiloţii prin pantaloni, ştii, c-aşa se poartă…

- Chiloţii nu i-am văzut, că stătea jos. Care-i treaba, de unde e?

- Las că aflu eu… oricum, cred că mă bag pe ea.

- Bagă-te, râse Jean. Succes!

Seara, la bârfa de terminare-a programului, Stanciu începu comentariile:

- …şi-auzi la ea, mă, ce goange are-n cap: ştii, vorbeam, la ţigare, despre ieşit în oraş, fete, băieţi, prietenii, alea.. şi ştii ce-mi zice?

- Ă?

- Auzi, că pe ea dac-o scoate prietenul în oraş, se aşteaptă să plătească el tot… văleeeu, mamăle, ce bătaie i-aş trage eu… mai vezi tu atunci ieşit în oraş! Să stea acas’, la cratiţă!

- Să-nţeleg că nu te mai bagi pe ea…

- Cu fiţele-astea-n cap? Nooo… Păi ce, muiere de-asta-mi trebuie mie? La mine ori e albă, ori neagră…

- Şi-asta-i tătăroiacă, râde Jean.

Personal, s-au prezentat unul altuia peste câteva zile, în birou, la Inginerie:

- Salut. Ne-am mai văzut pe-afară, la ţigare.

Pe vremea aceea Jean fuma: era stresat, avea mult de muncă şi devenea poet.

- Jean. Da, ştiu, eşti la Contabilitate…

- Exact. Auzi, am auzit că tu le cam ştii pe toate pe-aici, şi ajuţi pe toată lumea… nu-mi explici şi mie, că uite, am un raport de făcut…

*

S-au tot curtat vreo lună de zile, fără să aibe curajul să-şi zică ceva. Narcis avea prieten, un turc din Constanţa, pe care nu-l iubea la modul neapărat, dar era turc şi la ei tradiţia cere ca fata să umble cu unul cu puţa tăiată şi care teoretic merge la moschee. Altfel face familia scandal. De dragul liniştei, evită împerecherile eterogene.

Se apropia unul din chefurile pe care şeful Ingineriei şi Director Adjunct în perioada aceea, Popescu, le organiza undeva pe deal, la “Salcâmi”. Jean se ocupa de liste, adunat bani etc… Tataroaica era plecată la Constanţa, cu nu ştiu ce treabă. Aşa că Jean, într-un moment de inspiraţie cum numai în zilele de glorioase gafe le are, se apucă să-i dea un mesaj. În loc să-i scrie ca omul, simplu “vii mâine seară la chef?” dezvolta un text laborios, din care nici el nu înţelegea mare lucru, care se încheia cu “deci mâine seara mai pleci pe undeva, sau te păstrezi doar pentru mine?”

A doua zi, de dimineaţă, capra îl cheamă pe Jean la raport:

- Măi, dobitocule…

- ?

- Cum îţi vin ţie ideile astea creţe? Ai inspiraţii?

- Păi?

- Nici un păi! Cum te-apuci tu să-mi scrii mesaje cu te păstrezi doar pentru mine, când ştii că am prieten?

- Păi mesajul ţi l-am trimis ţie, nu lui!

- Păi da, dar el l-a citit!

- Şi tu l-ai lăsat?!?? Cum să-ţi citească altcineva corespondenţa?

Tataroaica se mai înmoaie un pic:

- Păi duceam gunoiul, telefonul era în geantă, el era curios, a auzit tonul de mesaj…

- Păi ce, ăla e bou? Nu ştie să citească? N-a văzut că mesajul e scris la mişto?

- Ăla nu e bou, e turc… şi e gelos… şi n-a-nţeles nimic… şi-n plus, cred că şi bănuieşte ceva…

Jean se uită fix la tataroaica, face o pauză, apoi şerpuieşte o concluzie:

- Bănuieşte ceva… Iar acest ceva, în accepţiunea Dvs, stimată domnişoară, înseamnă că ar fi…

- Nu înseamnă nimic! Ţi-am spus că între noi nu poate fi nimic: tu eşti creştin, eu musulmancă… nu merge… până la urmă o să cadă…

- Zici tu.

- Nu: ştiu eu!

Jean obosi:

- Auzi, capro, uite care e chestia: pe mine nu mă interesează chestia cu religia, cu turcii, tătarii şi obiceiurile voastre. Un singur lucru mă deranjează: că ai prieten. Iar eu chestii din astea nu fac.

- Ce chestii?

- Să umblu cu cineva care are pe altcineva. Nu mi se pare corect faţă de ăla, oricât de prost sau de dobitoc o fi… e o treabă aşa, bărbătească, deşi nu pare… îl respect pe ălălalt. Tu trebuie să iei hotărârea: dacă vrei să fii cu mine, te desparţi de individ şi gata. Altfel, nu.

- Foarte bine! Atunci, hotărârea e luată: rămân cu turcul meu.

- Excelent! Jean se întoarse, trânti uşa şi plecă nervos la Feteşti, cu băieţii, să-şi verse nervii cu ţuică de la Stanciu.

A doua zi, după cheful de la Salcâmi, se sărutau.

- Ce, vrei, măi, mamă, de la mine? Tu nu-nţelegi că nu se poate?

- Da, bine… mai vedem noi. Tu deocamdată, începând din acest moment eşti cu mine şi-ţi iei rămas bun de la turc. După aia vedem noi dacă se poate sau nu.

*

S-a putut.

Sigur, vreun an de zile părinţii ei ştiau că ea are un prieten fain, frumos şi turc la Constanţa, în timp ce Jean este un simplu coleg de serviciu, cu care mai face socializing. Sau se făceau că ştiau.

Chestia asta avea o parte frumoasă: se simţeau ca-n liceu. Întâlniri incognito, pupături pe ascuns, prin scările blocurilor, de-abia aşteptau concediul ca să meargă, în sfârşit, împreună undeva…

- Pe bune dacă înţeleg înclinaţia asta a voastră pentru turci. Parcă erai foarte mândră de neamul tău, că tătarii-s cei mai deştepţi… la cât de inteligenţi sunteţi, tocmai cu turcii vă luaţi?

- Păi au două calităţi turcii ăştia: sunt proşti şi cu bani. Tătari găsim mai greu. Ne mai corcim şi cu români, dar e musai să aibe bani. Dacă-s bogaţi şi au stare socială calumea, e OK: tace şi familia din gură. Altfel, te reneagă.

*

Erau fericiţi: treburile mergeau bine, lumea era a lor…S-au gândit să deschidă şi o afacere. Prima shawormeria care a funcţionat vreodată în Cernavoda a fost a lor…

Le-a mers binişor până au intrat copiii în vacanţă. Apoi din ce în ce mai greu, lui Jean îi pierise cheful, că venea foarte obosit de la serviciu… Până la urmă au închis-o.

*

Într-o zi, Jean intră furtunos în birou la Contabilitate. Avea nu ştiu ce treabă cu un raport de lucru, şi până la urmă a ajuns să se ia la harţă cu capra, ca de obicei. Ajunseră să vorbească despre tupeu şi bărbăţie. Lui Jean îi sare muştarul:

- Tupeu? Hai tupeu, na: acum te sui în maşină cu mine, depunem actele şi te iau de nevastă. Ai curaj?

Capra se blocă o clipă, apoi, descumpănită, se gândi şi-i spuse:

- Astăzi e Vineri… primăria e închisă.

- Că ştii tu…

- Că ştiu eu, da: doar duc lunar situaţia cu impozitele firmei acolo. Ar trebui să ştiu nu?

- Norocul tău… iar scăpaşi… Las’ că-ntr-o zi te cer eu direct de la mă-ta… de n-o face tot neamul tău infarct, să vezi atunci…

*

- M-am interesat: ca să te însori cu mine nu e suficient să treci la islam, trebuie să te tai la puţă. Musai!

- Ei, atunci să fiţi sănătoşi! M-aţi pierdut de client: eu la puţă nu mă tai, să fie clar!

*

S-au despărţit, după un an jumate de stat împreună, într-o zi de 1 ianuarie, 2005… de prea multă dragoste sau oboseală sau năbădăi… niciodată nu vor ştii. Ea a plecat, iar el a lăsat-o să plece.

Spre norocul sau ghinionul lor.

Al Hamdulilah.

Tribuna II de la Feteşti

-          Roo-mâ-ni-aa! Roo-mâ-ni-a!

Costi intră pe uşă cu o sticlă de bere la 2 litri în braţe.

-          Haide, Constantine, că-ncepeau ăştia fără tine.

-          Fără mine?!?? Cum să-nceapă, mă, fără mine? Păi ce zici tu, io-i las?

 

 

În sufragerie, la etajul 3 de la Feteşti se-adună lumea pentru meci. Dacă bairamele se ţineau în apartamentul Gal/Nepotu/Jianu/Moxu, meciurile se văd aici, la Dorel şi Mărin acasă. Dorel e-n pat, cu un ochi ţintă la televizor şi altul la ecranul calculatorului deschis pe un site care dă-n direct rezultate de la toate celelalte partide, Mărin şi Tatiku s-au instalat confortabil la margine, iar Jean se-aşează-ntre ei, pregătind tradiţionala farfurie cu seminţe. Costi vine şi el cu sticla de bere, toarnă la toţi (mai puţin lui Jean, care e cu maşina şi mai ţine şi post), îşi trage un scaun şi gata! Meciul poate începe.

 

-          Ia uite, măi, că e ceva lume…

-          E pe dracu´. Ă? Ba da, bă, uite că e… Dorel, ca-ntotdeauna, e foarte categoric şi înfocat în pronunţarea sentinţelor: dă-l mă-n mă-sa şi pe Lupescu ăsta (Lupescu e adjunct la Federaţia Română de Fotbal, fost fotbalist)… păi ce, 1 milion biletul la meciul naţionalei? Ţigani nenorociţi… Să nu poată şi omu´ veni calumea şi el la stadion… auzi ce explicaţie dă el: că cică dacă Steaua ia atâţia bani pe bilet, „Naţionala” trebuie să ceară şi mai mult… păi ăia-s privaţi, mă.. cer cât vrea muşchii lor… şi vine Realu´, Lyonu´…

-          Mamă-mamă, dacă se juca la Craiova… intervine Tatiku, cu obidă… era plin stadionul cu 3 ore ´naintea meciului…

-          Zău, mă? îi întărâtă Jean.

-          Care, mă, la noi?!! Explodează Dorel, cu patimă…Păi la Craiova, continuă Dorel cu foc, în Bănie, rupeau ai noştri gardu´… şi-n galerie, tot timpul în picioare, cântai până răguşeai. Păi ce, puteai să stai? „Scoală, bă, ce, eşti de la ţară?” M-am aşezat odată şi le-am zis că io chiar sunt de la ţară… „păi şi ce, bă, ai venit la operă?”

 

Meciul n-a-nceput încă: acum se cântă imnurile.

 

-          Curios: ia uite, nu se huiduie! e mirat Jean.

-          N-ai mă, pe cine.. cu ăştia? Păi ce să ai cu Slovenia? explică Tatiku, calm, examinându-şi degetele de la picioare.

-          Bă! Mai ţineţi minte, zice Costi, cum au fluierat imnul ungurilor? Nimic, bă, da´ nimic nu se-auzea… N-am auzit în viaţa mea huiduieli mai mari decât la meciul cu naţionala Ungariei. Frateee… era ceaţă de atâtea huiduieli.

 

Începe, în sfârşit, meciul. Băieţii continuă să mănânce seminţe, să comenteze partidele de pe net „iete, bă, ai dracu´ bulgarii conduc cu 2-1 pe Bielarus… hai, mă, Dorele, nu fii şi tu ţigan acuma, ce-ai vrea, să le ai pe toate?… păi, da, măi, dar un gol dacă mai dădeau şi ăia, ne calificam fără probleme”, să facă şi desfacă echipa, în timp ce Jean încearcă să stea concentrat 100% pe meci. Nu reuşeşte. Nu a-nţeles niciodată formulele de echipă, care-i la închidere şi care la deschidere, de ce fundaşului central nu-i mai zice libero şi e total bulversat de colegii lui care sunt aparent neatenţi, fiind mai mult preocupaţi de comentarii pe diverse teme, dar care a doua zi vor şti foarte bine care pe ce post a jucat, în ce minut au dat pasă, de la ce distanţă au ratat, etc…

    

Ratează Mutu, singur cu portarul, în primul minut. Se dezlănţuie uraganul Dorel: cum e la serviciu de înfocat, aşa e şi la meciuri – zici că-şi dă viaţa acolo, în faţa televizorului. Nu are nici un sens să te mai enervezi sau să-njuri, că o face el pentru toată lumea:

-          ´Tu-ţi casa mă-tii, Mutule, cu paştele, morţii şi răniţii… Dorel e-n picioare, mai are puţin şi aruncă cu ceva-n televizor.

-          Ho, băi, Dorele, că-i abia minutul unu, îl temperează Jean, râzând.

-          Da, băi, dar contează, grijania mamii ei de treabă… Aveam 1-0, acu´ stăteam liniştiţi.

-          Pă şi noi ce mai făceam 90 de minute? La ce ne mai uitam?

-          Ei, lasă, mă: păi ieşeau ăştia la joc, era altceva… Băi, Jeane: cum poate să rateze din poziţia aia? Păi io dădeam gol!

-          Dădeai pe naiba, îl întrerupse Costi… Haide, băi, Dorele, că tu ratezi şi în curtea şcolii, când joci cu noi…

-          Da, dar ăla joacă pe bani mulţi, pentru culorile naţionalei… Dorel e trup şi suflet când e vorba de muncă sau de naţională…Ăla apără culorile patriei, băi… Păi să am eu tricoul galben pe mine… şi să-mi mai dea şi ăia atâţia bani…

-          Ce făceai?

-          Păi aram terenul, de la un capăt la altu´… pentru România, să joc eu? Sfâşiam, muream cu portarul ăla de gât, şi tot dădeam gol!

 

La un moment dat, un prim-plan în tribune:

-    Iete, bă, ăla nu-i Sârbu? Ăla de vorbeşte cu Hagi… remarcă Jean.

-    Care Sârbu?

-    Ăla de la ProTV.

-    Dă-l mă, dracu´.

-    Păi? Ce-ai cu el?

-    Eh, aşa…

Costi explică:

-          E din Moţăţăi. Din sat cu Tatiku.

-          Zău, mă? se miră Jean.

-          Păi da, băi… se înfoie Tatiku… ce ştii tu? Moţăţăi e sat mare.

Jean râde. Dorel intervine şi el:

-          Şi Iovan, secundul, e tot din Moţăţăi.

Mărin râde şi el. Jean concluzionează:

-          Păi, bă, voi vă daţi seama… Îl sună Sârbu-ntr-o seară pe Iovan, să mai stea şi ei de vorbă, aşa, consăteneşte şi-i zice: „auzi, băi, Iovane, tu ştii că Tatiku e din sat cu noi?… de unde, măi, din Moţăţăi? Tatiku? hai, bă, Sârbule că tu mă minţi… mă jur! Să mor io, na! … auzi, domnule, şi noi nu ştiam. Ca să vezi ce chestie: Tatiku e din sat cu mine…”

Toţi râd… Ratează Raţ. Costi, hâtru, către Dorel, după porţia de înjurături cu moşi şi strămoşi a acestuia:

-          Dorele, păi nu-i rupi tu picioarele când vine acasă, la Piatra Olt?

-          Păi? cere explicaţii Jean.

-          Păi şi-ăsta, Raţ, e din Piatra Olt, la doi paşi de mine… Dacă nu joacă bine, îl rup ai noştri-n bătaie când vine pe-acolo, râde Dorel.

 

Chivu face o mişcare greşită, pierde mingea şi nu mai aleargă după ea. Dorel dă verdictul:

-          Ia uite şi la ăsta, l-a omorât femeia azi-noapte… nu mai poate.

-          Cu care femeie, măi, Dorele? Sunt în cantonament şi n-au voie. Dacă-i prinde taica Piţi…

-          Cu aia de la ProTV, explică Mărin. De la ştirile sportive.

-          Aia de râde? încearcă Jean să se dumirească.

-          Nu, mă: aia cu ţâţe mari, zise Dorel. Şi-apoi cu un suspin: băi, ce femeie… Aia da muiere, frate…

-          N-au voie să se obosească înaintea meciului, explică Jean.

-          Ba da, zice Costi… cică n-au nici o treabă cu o seară-nainte de meci… A doua zi sunt fresh! A treia zi e problemă, că nu mai pot s-alerge… mi-a zis mie un văr de-a jucat fotbal, că i-a zis lui doctorul…

-          Cum, bă? Dorel e contrariat: păi după ce munceşti o noapte-ntreagă la fomeie, mai eşti bun de ceva? Ce doctor e ăla?

Băieţii râd, Tatiku explică metoda lui:

-          Ei, şi tu acuma, o noapte întreagă: două minute şi gata! Te-ntorci pe parte-ailaltă şi „noapte bună!”

Costi râde de nu mai poate. Dorel mustăceşte, deşi nu e de acord cu explicaţia: la el munca e muncă, chiar dacă e vorba de Sala Maşini, de femeie sau de fotbal . Jean decide:

-          Şi zi aşa: două minute şi gata! Femeie, eu am meci mâine… treaba ta! Bună scuză!

 

Gooooooooool! Avem 1-0! Bine-nţeles – Mutu. Dorel îl laudă:

-          Mutule, băga-ţi-ai mingea aia undeva, ´tu-i casa ei de treabă, bravo mă!

-          Ce-ai cu el, Dorele?

-          Ei, aşa, de încurajare…

 

Pe la sfârşitul meciului, intră Bănel Nicoliţă. Jean nu-l mai suportă de la meciul cu Real Madrid, când şi-a dat autogol:

-          Mă, cum o fi reuşit să şi-o dea singur în poartă… de la distanţa aia… ce-o fi fost în capul lui…

-          Lasă-l, măi, Jeane, că e bun. E foarte bun la recuperare, îl consolează Tatiku…

-          E bun pe mă-sa… O pasă nu dă calumea… pierde toate mingile.

-          Asta cam aşa e, râde Dorel.

-          Şi fuge şi repede. Uite, să vezi acuma, continuă Tatiku, pe partea dreaptă o să fie curat ca-n palmă. Toate mingile o să le recupereze.

-          …şi pe toate o să le piardă, râse Jean. Cred şi eu c-o să fie curat pe partea dreaptă: n-o să se-ntâmple nimic acolo, că e Bănel.

Mai dau ai noştri un gol, se termină berea, se termină şi meciul: 2-0 pentru România. Dorel, ca de obicei, pune răul în faţă:

-          Da, băi, dar uite: bătură şi bulgarii, pe Bielarus… Dacă noi nu luăm un punct cu Olanda şi ne bat bulgarii la ei, nu ne mai calificăm.

-          Bă, tu ce-ai? Suntem pe primul loc. Jean e optimist întotdeauna: îi batem şi pe olandezi, şi pe bulgari şi ne calificăm. Îţi spun io! E anul României: am luat Cannes-ul, Steaua ajunge la anu´ până-n sferturi, ai noştri se califică…

-          Bine, bă, Jeane, dacă zici tu… dar e greu.

 

Jean se încalţă, îşi ia cheile de la maşină şi se salută cu băieţii:

-          Hai România!

-          Hai România, Jeane. Noapte bună.

 

 

 

[România – Slovenia 2-0, preliminarii Euro 2008]

 

„Şantier – Reactorul cu Olteni”, din cauza lui IoH            Cernavoda, 07 Iunie 2007